Posts Tagged ‘geniu’

Geniali in fiecare zi

Duminica, Martie 28th, 2010

…sau aproape.

O datorie achitata prin acest post. Cum spuneam in penultimul post, recunoasterea unui lucru bine facut nu prea ne sta in caracter, atata timp cat el nu e facut de noi. Exista premii, topuri, clasamente, nominalizari, menite sa scoata in fata pe “cel mai cel” dintre cei mai buni. Exista interese si exista subiectivism. Totul facut sa scoata in evidenta exemplele demne de urmat de catre turma adormita a fanilor.

Fanii la randul lor, fiinte demne de mila la o mai atenta analiza, oameni care-si dau parte din bani pentru a vedea de ce presa a numit-o pe x cea mai sexy sau pe y cel mai dotat, nu mai au interesul sa verifice sau sa analizeze corectitudinea topurilor respective.

Dar … pe scurt, intr-o lista oarecum superficiala, incerc sa nominalizez aici cativa oameni pe care-i consider geniali, de fiecare data cand ii vad. Julia Roberts, Hugh Grant, Anthony Hopkins, Jack Nicholson, Morgan Freeman, Jean Reno, Gerard Depardieu, Al Pacino. Aici am sa las paragraful deschis si am sa adaug nume pe lista. Mai mult, poate am sa deschid chiar o pagina cu lista asta si eventual am sa dau si exemplele.

De fapt ce voriam sa spun? Cei de mai sus nu sunt geniali in filme care au spart box-offce-ul (sau sunt si acolo). Eu incerc sa-i apreciez in filme simple, cu incasari probabil modeste, considerate esecuri de catre cei care fac topurile celor mai bune filme. Ultimul exemplu, pentru ca de la el am plecat, Notting Hill, in care Julia Roberts si Hugh Grant fac un cuplu fabulos. Oamenii de mai sus reusesc sa exprime o naturalete, uluitoare in cele mai multe situatii. Medici, piloti de avioane, curve sau preoti, piloti de formula 1, bolnavi de cancer, orbi, betivi sau inapoiati mintali, indiferent de rolul pe care-l joaca, reusesc sa exprime si sa scoata maximul de dramatism dintr-un rol in care sunt obligati sa joace viata oamenilor normali.

Ei care in viata de zi cu zi sunt milionari, ei care ar putea avea oricand ce si-ar dori, mai putin liniste si probabil prieteni, ei reusesc sa se transpuna intr-un mod miraculos in personaje imortalizate pe o banda de celuloid. Sau mai nou, in semnale digitale binare, care prin definitie, ar distruge vraja si poezia artei. Naturaletea devine in zilele noastre dovada genialitatii.

Noi care in fiecare zi jucam un rol, al subordonatului devotat sau a sefului atoatestiutor (asa zice dex ca se scrie), noi care in fiecare zi, al amicului pe umarul caruia plangi sau al clown-ului care “il face pe sef sa rada”, am uitat ce inseamna sa fim naturali, adevarati, sinceri. Avem intotdeauna ceva de dovedit, dar nu ce vrem noi, ci ceea ce asteapta ceilalti de la noi. Deci, ca sa fii genial, trebuie neaparat sa joci un rol.

Joaca clownule  … Joaca!

Despre genialitate

Marti, Martie 16th, 2010

Se spune ca geniile sunt recunoscute abia dupa moarte. Este modul nostru de a ne simti bine. Nu putem recunoaste valoare indiscutabila decat atunci cand nu ne mai pune in pericol imaginea despre propria valoare. Sau … rezultatele geniale, nu sunt apreciate la justa lor valoare, decat mult timp dupa ce au fost produse si lumea nu mai poate fi oprita sa vorbeasca despre asta (promoveze)

Parerea mea despre americani este extrem de proasta. Apreciez la ei insa un anumit mod de gandire conform caruia nu conteaza ceea ce faci, important este sa faci bine. Daca reusesti sa fii cel mai bun in ceea ce faci inseamna ca ai reusit. Putini insa reusesc sa-si faca treaba foarte bine, sau de fapt sa faca VIZIBILA treaba facuta foarte bine. Poate datorita lipsei de expunere pe care o au, poate datorita faptului ca noi, la randul nostru, suntem incapabili sa recunoastem de fiecare data cand un lucru este realizat exemplar. Pentru ca fiecare dintre noi consideram ca meritam sa primim (doar sa primim) produse si servicii realizate exemplar de ceilalti.

Nu lauzi omul de la curatenie care matura sau spala impecabil pe jos. Si nici mecanicul de locomotiva care te aduce la timp. Sau poate soferul de taxi. Eventual lasi un bacsis pentru ca “asa se poarta” si pleci mai departe, fara sa te gandesti vreo clipa ca oamenii respectivi si-au facut treaba in mod exemplar.

De fapt, daca ne uitam mai bine, vom vedea ca acest concept de “treaba facuta exemplar” creste ca cerinta cu cat mergem mai jos spre originile procesului. Daca e praf pe birou dimineata este mult mai grav decat daca noi, fiecare dintre noi (care suntem mai sus pe scara “evolutiei”)  mai tragem un chiul. Cu cat urcam spre sferele mai inalte, cu atat necesitatea de a face treaba exemplar se transforma din obligativitate in “doar o posibilitate”.  Mai mult decat atat, cu cat cei de mai jos fac mai mult decat li se cere, cu atat mai mult cei de mai sus vor avea de facut mai putin decat li se cere. Si daca acestia din urma gresesc / gresim, e vina altora.

De aici vine un alt “pacat” al nostru, al fiecaruia dintre noi. Lipsa de comunicare. Nu mai putem comunica, pentru ca suntem prea preocupati sa atragem atentia, sa aratam cu degetu. Eventual sa impungem aerul amenintator. Lipsa de comunicare se pare ca duce la anchilozarea gatului, atata timp cut nu mai putem intoarce capul sa putem vedea ce a fost inainte. Cand s-a transformat potentialul succes in actualul esec. Cand am inceput sa pierdem din elan, din ambitie, din dorinta? Cand am inceput sa ne preocupe mai mult succesul viitor decat cel de zi cu zi? Succesul final este suma succeselor de fiecare zi.

Raspunsul il gasesc intr-o replica dintr-un banc semi-genial “A … am uitat sa-ti spun: SUS e DEMOCRATIA! JOS e FUTAIUL”

Si pentru ca postul asta s-a lungit prea mult, si nu am spus ce vroiam, doar anunt ca urmatorul post este despre GENIALITATEA de zi cu zi! – generat de “Notting Hill”