Adevarul e undeva la mijloc …

Se spune ca geniile sunt recunoscute abia dupa moarte. Este modul nostru de a ne simti bine. Nu putem recunoaste valoare indiscutabila decat atunci cand nu ne mai pune in pericol imaginea despre propria valoare. Sau … rezultatele geniale, nu sunt apreciate la justa lor valoare, decat mult timp dupa ce au fost produse si lumea nu mai poate fi oprita sa vorbeasca despre asta (promoveze)

Parerea mea despre americani este extrem de proasta. Apreciez la ei insa un anumit mod de gandire conform caruia nu conteaza ceea ce faci, important este sa faci bine. Daca reusesti sa fii cel mai bun in ceea ce faci inseamna ca ai reusit. Putini insa reusesc sa-si faca treaba foarte bine, sau de fapt sa faca VIZIBILA treaba facuta foarte bine. Poate datorita lipsei de expunere pe care o au, poate datorita faptului ca noi, la randul nostru, suntem incapabili sa recunoastem de fiecare data cand un lucru este realizat exemplar. Pentru ca fiecare dintre noi consideram ca meritam sa primim (doar sa primim) produse si servicii realizate exemplar de ceilalti.

Nu lauzi omul de la curatenie care matura sau spala impecabil pe jos. Si nici mecanicul de locomotiva care te aduce la timp. Sau poate soferul de taxi. Eventual lasi un bacsis pentru ca “asa se poarta” si pleci mai departe, fara sa te gandesti vreo clipa ca oamenii respectivi si-au facut treaba in mod exemplar.

De fapt, daca ne uitam mai bine, vom vedea ca acest concept de “treaba facuta exemplar” creste ca cerinta cu cat mergem mai jos spre originile procesului. Daca e praf pe birou dimineata este mult mai grav decat daca noi, fiecare dintre noi (care suntem mai sus pe scara “evolutiei”)  mai tragem un chiul. Cu cat urcam spre sferele mai inalte, cu atat necesitatea de a face treaba exemplar se transforma din obligativitate in “doar o posibilitate”.  Mai mult decat atat, cu cat cei de mai jos fac mai mult decat li se cere, cu atat mai mult cei de mai sus vor avea de facut mai putin decat li se cere. Si daca acestia din urma gresesc / gresim, e vina altora.

De aici vine un alt “pacat” al nostru, al fiecaruia dintre noi. Lipsa de comunicare. Nu mai putem comunica, pentru ca suntem prea preocupati sa atragem atentia, sa aratam cu degetu. Eventual sa impungem aerul amenintator. Lipsa de comunicare se pare ca duce la anchilozarea gatului, atata timp cut nu mai putem intoarce capul sa putem vedea ce a fost inainte. Cand s-a transformat potentialul succes in actualul esec. Cand am inceput sa pierdem din elan, din ambitie, din dorinta? Cand am inceput sa ne preocupe mai mult succesul viitor decat cel de zi cu zi? Succesul final este suma succeselor de fiecare zi.

Raspunsul il gasesc intr-o replica dintr-un banc semi-genial “A … am uitat sa-ti spun: SUS e DEMOCRATIA! JOS e FUTAIUL”

Si pentru ca postul asta s-a lungit prea mult, si nu am spus ce vroiam, doar anunt ca urmatorul post este despre GENIALITATEA de zi cu zi! - generat de “Notting Hill”

Nu mai exista gripa aviara. Este “Gripa aviara inalt patogena” Si in 2011 se va numi, NOUA gripa aviara inalt patogena.

N-am bani dar fac afaceri. Celebra productie americana “Others people’s money” surprindea un model de business valabil inca (de fapt in plin avant) in anii 90. Sa faci afaceri cu banii altora. Finantarea business-ului propriu cu alti bani, este insa o morisca plina de capcane. Si capcanele sunt cu atat mai periculoase cu cat numarul intermediarilor creste.

Hai sa luam orice industrie de la noi, si vom vedea ca nimic nu se mai face cu banii jos. Totul este perfect pana cand insa lantul se fisureaza. Ex.  Producatorul da marfa la intermediar 1 si incaseaza banii la 15 zile. Intermediar 1 da marfa la 3 intermediari si incaseaza de la fiecare la 20 de zile. Intermediarii de nivel 2 dau marfa in cel mai bun caz la magazin care plateste marfa la 25 de zile. Uneori si magazinul vinde pe datorie. Pentru ca vinde la en detail.

Desi magazinul vinde si incaseaza banii, nu plateste la 25 de zile. Plateste la 30 de zile. Si intermediarul 2 la intermediarul 1 mai intarzie si el si intermediarul 1 la producator intarzie si el. E … Producatorul se aprovizioneaza cu marfa cu plata la termene din ce in ce mai mari. Si tot asa … la un moment dat in timp, undeva, o za din lantul producator - vanzator - client final, se rupe si de aici incepe tavalugul blocajelor.

Sunt companii care vand si dau termen de incasare 45 de zile si chiar 60 de zile. Si pe deasupra, accepta si incasarea cu intarziere. Si daca intrebi spun ca “pai altfel nu se vinde”. Problema cea mai mare este ca ciclul de productie este mult mai mic decat ciclul  de incasare / decontare. Si undeva, toate aceste intarzieri programate, devin insuportabile pentru cineva. Pentru ca lantul se uzeaza si se rupe.

In acelasi timp apare o anomalie. Numarul de persoane care produc este din ce in ce mai mic, in timp ce numarul persoanelor care se ocupa de distributie, vanzare, promovare, este din ce in ce mai mare. Asa cum un raport dezechilibrat intre angajati si pensionari pune presiune prea mare pe sistemul de asistenta sociala, la fel de nesanatos este si un raport dezechilibrat intre producatori si “auxiliari” (personalul din distributie, vanzare si promovare).

O alta anomalie este ca productivitatea muncii a crescut mult mai repede decat populatia si nevoile acesteia, si chiar mai repede si mai mult decat “creearea artificiala” de nevoi. In acelasi timp durata de viata a bunurilor a scazut mult mai mult decat a crescut venitul celor care ar trebui sa schimbe bunurile uzate moral si/sau fizic.

Dezvoltarea cu orice pret si uneori in directii gresite, face ca ceea ce traim in perioada asta sa ne nasca multe semne de intrebare. Cat de pregatiti suntem pentru criza generala? Cat de pregatiti suntem pentru criza personala? Cat de pregatiti suntem pentru criza celor de langa noi? Daca toata lumea face afaceri cu banii altora, de ce noi suntem cei care platim inainte de a beneficia de ceea ce cumparam?

Deci, cand veti mai vrea sa faceti afaceri cu banii altor oameni, sa va ganditi ca s-ar putea rupe lantul la voi. Si inainte de a da vina pe altii uitati-va la voi si faceti analiza corecta.

Sfatul LION

- cauta producatorul si incearca sa cumperi direct.
- cauta pretul corect, chiar daca asta ar insemna sa consumi timp pe care oricum il pierzi aiurea.
- pretuieste utilitatea inaintea imaginii sau perceptiei celorlalti.
- foloseste-ti relatiile si cunostintele altora inainte de a te arunca orbeste intr-o actiune pe care nu o stapanesti foarte bine
- incearca sa te informezi mai mult inainte de a lua o decizie
- incearca sa te gandesti ca e foarte posibil sa nu cunosti toate aspectele unei probleme
- incearca sa te gandesti ca e posibil sa nu fii cel mai destept, cel mai frumos, cel mai devreme acasa
- INCEARCA SA COMUNICI MAI MULT SI MAI BINE CU CEILALTI! POTI AVEA MARI SURPRIZE SI FOARTE MULT DE CASTIGAT!

si nevoia de repere. Sfarsitul si inceputul de an de regula presupun improspatarea reperelor. Cel mai bun fotbalist, cea mai frumoasa femeie, cel mai bun film, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cel.

Am mai atins subiectul de cateva ori in diferite forme. Acum, starnit de premiile Oscar, incerc sa sintetizez putin ceea ce ma macina.

Multa lume astepta ca Avatar (l-am vazut) sa castige Oscarul. 300 milioane USD productie, 200 milioane USD promovare, 28 milioane USD incasari in prima zi. Practic, la banii astia aproape ca si-a cumparat (sau a incercat sa-si cumpere) Oscar-ul Da … a fost un film ok, animatie, efecte speciale facute de calculatoare ultra performante, peisaje generate sau modificate. O poveste slabuta, cu un final asteptat, a dus totusi filmul in zona de discutii.

Plecand de la premisa ca nu conteaza cat de bun esti, conteaza cat de bine te promovezi, Avatar a creeat destule asteptari dar si controverse, pentru a strange o gramada de “pauperi” la vizionare.

Profitand si de intrarea puternica a cinematografelor 3D in optiunile de petrecere a timpului liber, Avatar a dat tunul dorit. Dar atat. Ce are totusi asta de-a face cu valoarea? Ce-l face valoros in afara de “niste” efecte speciale si un exercitiu reusit de promovare? Nu darama bariere si as putea spune ca nici nu creeaza tendinte trenduri.

Personal, consider ca Razboiul stelelor (1977) si Matrix (1999) au reprezentat momente de (R)evolutie in cinematografie. Atat in zona efectelor speciale, cat si din punct de vedere al scenariului. Filmele au avut o poveste “inchegata”, o executie fabuloasa din punct de vedere tehnic si in plus, parca mai putine auto-”laude” venite din zona de cronica de entertainment.

Nu am vazut “The Hurt Locker” dar alegerea unui film cu buget normal, in detrimentul unei bombe de marketing, nu poate decat sa ma multumeasca. Din punctul meu de vedere, nici un film nu merita 500 milioane de dolari. A .. daca-l vedem ca pe o afacere, da. Dar pana la urma filmul este o arta. Si a da valoare unui film doar prin prisma investitiei, mi se pare gresit. Nimeni nu stia ce e, dar toata lumea stia cat a costat.

Acelasi lucru il vad prezent din ce in ce mai mult in viata de zi cu zi. Masinile, prin Logan si mai nou prin Duster, tind sa devina ceea ce ar trebui sa fie de fapt. Niste “unelte” cu o utilitate clara. Minimalista. Si daca se intampla ca la banii aia, sa si arate ok …

Nu stiu daca varsta e cea care ma face sa caut valoarea, si utilitatea in detrimentul imaginii si perceptiei celorlalti, dar cred ca incet incet ne indreptam spre o dezvoltare mai sanatoasa si mai valoroasa a caracterelor. NU TOUL este publicitate. Nu totul este imagine. Conteaza mai mult utilitatea, bunul simt si eficienta.

Felicitari “The Hurt Locker”! - ca despre el ar fi trebuit sa fie vorba.

Daca va e lene sa va uitati pe geam, la cerere va trimit link!

E o perioada grea in care toata lumea da vina pe toata lumea. Afaceri se inchid sau deja s-au inchis, oameni au ramas fara servicii, familii s-au destramat, fotbalul e la pamant, Afacerile sunt in aer, incasarile sunt mici, din ce in ce mai mici … ai zice ca e sfarsitul lumii.DOAR ACUM - 2012 la pret de 2010. Maine va fi mai scump.

Cineva trebuie sa fie de vina pentru ce mi se intampla mie. (MIE - la nivel general, nu personal, pentru ca e greu sa-mi asum ceva ). Toti cei care au si/sau au avut de suferit sau de pierdut cauta vinovati. Si nu ma refer doar la perioada ultimului an.

Daca ceva merge prost, de vina e celalalt. Sau si mai simplu si generalizat, altcineva. Daca ceva nu merge la fel de bine cum ne-am asteptat, tot ei, ceilalti sunt de vina. Singurul lucru pentru care ne recunoastem vina, e atunci cand totul merge bine. Da … Eu sunt “vinovat” ca totul merge asa de bine. A … putea sa aibe un succes si mai mare? Pai tu esti vinovat ca nu s-a intamplat asta.

Tot gandndu-ma la asta, am inceput sa analizez niste “faze” si mi-am dat seama ca undeva, in urma, aproape de momentul zero, EU am facut alegerea finala. Alegerea care m-a implicat. Alegerea care m-a adus aproape de centrul problemei. Daca eu nu faceam alegerea, nu mai eram implicat si nu aveam de ce sa “sufar’.

Si am ajuns la concluzia ca de fiecare data cand ceva nu merge bine in ceea ce ma priveste, E VINA MEA! EU AM ALES atunci, undeva, candva. Deci, vina primordiala e a mea. Si eu sunt vinovatul primordial . Pentru ca totul a tinut de alegerea mea. De azi, in principiu, nu ma mai intereseaza vina celorlalti, pentru ca am reusit sa devin constient de vina mea. Restul ar insemna energie consumata aiurea.

O “poveste” oarecum asemenatoare, dar referitoare la IQ, puteti vedea la Turambar. Si asa … in avanpremeira, Ia zi ma, care te mai crezi destept?

Am luat o pauza de (pentru) gandire. Am tot incercat sa-mi imaginez incotro merge drumul si care e urmatoarea statie. Preocupat sa fiu investitor, bucatar, turist, comentator politic “privat” (sic), am uitat sa fiu eu. Sa gandesc pentru mine si nu pentru ceea ce ma inconjoara. Am uitat de gandurile alea secrete care sunt doar ale mele. De fapt nu am uitat; doar am amanat.

Acum mai bine de 1 an, am facut un exercitiu de imaginatie. In ce directie merge blogosfera? intreba Bobby Voicu. Atunci pariam ca blogosfera se indreapta spre calitate, profesionalism si originalitate. Dupa o atenta monitorizare (poate ca e mult spus), am ajuns la concluzia ca pronosticul pe care l-am dat a fost gresit. Ori calitatea si profesionalimul si originalitatea si-au schimbat intelesul, ori eu asteptam ca acest drum sa fie strabatut mai repede. Si uite asa, din punctul meu de vedere am ramas cumva in acelasi loc. Si nu doar in ceea ce priveste blogosfera. Mai mult decat atat, dupa ce am luat domeniul pentru un site (pomenit in acelasi raspuns), pentru care aveam ganduri mari (sau asa credeam eu) am primit si palma dupa ceafa: da cine esti tu sa faci asta, sa zici asta??? Ce autoritate ai tu sa poti sa-ti expui parerea despre asta???

Aha … deci iti trebuie autoritate. Iti trebuie recunoastere. Deci nu poti sa ai pareri proprii decat in momentul in care esti o autoritate si ai un anumit statut. Aha … deci conteaza mai mult statutul decat opinia. Shame on me!!!! Macar imi pot da seama mai usor de ce suntem in situatia asta. Si daca ai o parere proprie si personala, si ti-o expui, nimeni nu e interesat. So WHAT?! Atata timp cat nu cer bani pentru parerile mele, am sa incerc sa fac din site-ul ala un fel de Hyde Park in care sa vobesc chiar daca nu ma asculta nimeni Si asta in mai mult de 140 de caractere.

Pana la urma cred ca e momentul sa schimb ceva. Unde duce drumul asta? Am sa vad in fiecare zi. Daca traiesc de parca azi e prima zi din viata care mi-a mai ramas, am sa continui sa aman multe dintre deciziile pe care ar trebui sa le iau. Pentru ca … nu-i asa? Am tot timpul din lume. “Si maine e o zi… ” spusa la sfarsitul filmului “Pe aripile vantului” este un fel de “Miorita” noastra. Un maxim de blazare sau o maxima ratare cum ar spune un tiz.

Asa ca am sa incerc sa traiesc ca si cum asta ar fi ultima zi. Si daca am sa fac asta, probabil ca nu am sa ma mai plictisesc si nici nu am sa mai aman decizii importante. Celelalte proiecte vor continua dar in acelasi timp se vor adauga si altele. Ca pana la urma, ziua-i scurta si noaptea-i lunga. Succes mie!

In urmatoarea saptamana vom afla ca fata lui Bill Gates a crescut. Ca e frumoasa. Ca e nu stiu cum. Am primit pe mail poze cu ea si am ramas putin interzis.

E frumoasa, e naturala, are o figura destinsa si zambitoare. La banii ei …. spus toti marlanii…

Switch pe figurile vedetelor de la noi. Daca fitzele s-ar plati, Jennifer Katharine Gates ar fi o sarantoaca. Femeile din Romania, cele mai frumoase femei din lume (cum ne place noua sa ne amagim) vor avea ce invidia. O lectie de simplitate si bun simt. Nu tu o marca la vedere. Nu tu un sclipici, un Swarovski acolo, un Vertu de Pitzi sa vada sarmanii cat de tare esti. Fuck … Atata bun simt iti face greata!

A .. .si totusi are doar 14 ani. Cred ca de fapt e un demo.

Vreti pozele? Nu va dau eu … mergeti sa le vedeti pe BING (sa-i facem o bucurie si lu’ al batran)

Aseara, am plecat la 22.45 de la Gara de Nord spre aeroportul Otopeni (Henri Conada). Am prins 2 semafoare si am parcat dupa fix 16 minute la etajul doi al parcarii.

UHA!!! M-am simtit mai european!

Ultima dar nu cea din urma.

Iata si continuarea. Dupa experientele placute cu Banca Transilvania si BCR, si dupa ceva schimbari la ce vroiam sa mai fac, am ales intr-un final Raiffeisen Romania Actiuni de la Raiffeisen (cel mai mare risc din portofoliu) si OTP cu doua fonduri si BRD cu un fond ( monetar) probabil cel mai mic risc din portofoliu.

Ultima lupta se muta si ea … pe noul INVESTITOR